Suntem oameni,
fiecare dintre noi este diferit si totusi la fel. Avem gandiri, dorinte,
cerinte, pasiuni, toate diferite. Si uneori ele se bat cap in cap. Si asa apare
indiferenta, gelozia, rautatea, egoismul si ura. Oare chiar suntem o cauza
pierduta?
Ma intristeaza
oamenii care nu asculta. Si nu ma refer la un copil care nu isi asculta bunica.
Ci la aceia care prin indiferenta sau prin faptul ca se cred cunoscatori, zdrobesc
prin cuvinte si fapte orice incercare a celorlalti, diversi cu care se intersecteaza.
E usor sa il iei pe NU in brate dupa cum spune si Octav Pancu – Iasi. Si poate
la un moment dat, toti suntem pe rand aceea fetita. Conteaza in schimb, cat de repede il vom scapa pe NU.
Mai sunt si aceia
cu ochelari de cal, nu vad nici in stanga, nici in dreapta. Ei ma intristeaza si
mai mult. Pentru ca ei nu realizeaza ca suntem diferiti.
Mai exista o
grupa a celor care renunta usor, care nu lupta pentru ce au sau ce ar putea
avea. Cumva, ei si cu NU, sunt tot una. Si e pacat pentru ca sfarsesc in
nefericirea creata chiar de ei. La fel si aceia care se complac intr-o situatie total
opusa fericirii
Pentru mine, suntem
diferiti, dar egali. Nu am sustinut asta
dintotdeauna, dar cineva, o persoana foarte speciala si draga mie, mi-a spus in urma cu ceva ani, cuvinte pe care nu le voi uita niciodata. „Noi suntem vinovati ca cei din
Africa mor de foame”. O perioada nu am inteles,
ma gandeam la Africa unde oamenii chiar mor de foame, dar in aceste cuvinte nu
se reflecta doar realitatea de acolo. Sunt cuvinte cu o mie de intelesuri sau
poate chiar mai multe. Si cand intr-un final mi s-a aprins beculetul, i-am dat
dreptate. Voi intelegeti ce se ascunde in spatele lor?
Momentan ma
lupt cu morile de vant, dar nu am de gand sa pierd. In mintea mea de om
debusolat, am totusi un firicel de incredere ca nu suntem o cauza pierduta. Si am
sa raman ferma pe pozitie. Cu aceleasi planuri, ganduri si idei. Nu sunt perfecta si nici nu imi doresc. Si nimeni altcineva nu trebuie sa fie perfect. Dar trebuie sa fim oameni si sa ne intersectam cu ganduri bune. De cele mai multe ori comunicarea este punctul cheie. Asa ca... tot inainte cu tupeu!
Frumos spus!
RăspundețiȘtergereTrist, dar adevarat.
RăspundețiȘtergerehttp://strumfette.blogspot.ro
Mi-a placut articolul tau, intrasem sa-ti scriu: de ce nu mai scrii pe blog? Sper ca esti bine.
RăspundețiȘtergereSi tupeul este inteles gresit... cunosc pe cineva care nu ii e rusine sa-si spuna punctul de vedere, insa nu stie ce e aia diplomatie si ii lezeaza pe toti din jur. Da, e nevoie de tupeu - curaj, mie imi lipseste, ma vad opusul lui, prefer sa ocolesc, sa ma feresc, pentru ca ce odata ai deschis gura trebuie sa faci fata unor schimburi de replici pentru care nu ma vad sa rezist psihic. Mai ales cand celalalt nu e dispus sa asculte, sa fie curios de situatie, de rezolvare, ci doar sa domine si sa te calce in picioare.